Colecțiile didactice
Predarea disciplinei de Zoologie este programată pe parcursul anilor de studiu I și II. Aceste cursuri sunt însoțite de lucrări practice de laborator unde studenții observă materialul zoologic, efectuează exerciții de sistematizare și clasificare a animalelor, se fac disecții, se observă preparate microscopice.
Însușirea cunoștințelor de zoologie în bune condiții nu s-a putut face fără o bază materială didactică complexă, dotată cu o largă gamă de mijloace de învățământ, primul loc ocupându-l exponatele cu animale din colecție. Alături de exponate: animale împăiate, animale conservate în formol sau alcool în vase cilindrice, schelete sau părți de schelete, insectare, se folosesc planșe didactice, prezentări Power point, înregistrări audio-video.
Aceste mijloace de învățământ sunt utilizate și la disciplinele de: Entomologie, Biologia dăunătorilor animali, Parazitologie, unele teme de Evoluționism.
Pentru studenții de la alte facultăți, pentru elevi și pentru cei ce vizitează Universitatea considerăm ca o necesitate a întocmi o călăuză care se referă la diversitatea speciilor de animale expuse în vitrine.
Nu ne-am propus și nici nu ar fi posibil, ca în acest ghid, să dăm explicații amănunțite la fiecare exponat (specie) în parte. Prezentăm aici informații de bază generale pentru cunoașterea lumii animale. Dacă cei ce vor vizita această colecție de animale vor pleca cu satisfacția că au văzut câte ceva din complexitatea lumii animale și au înțeles de ce exponatele sunt așezate într-o anumită ordine sistematică ce se bazează pe criterii științifice, înseamnă că au înțeles și rostul colecției. Știm că nu le putem ști pe toate câte sunt, dar important este să învățăm ceva din viața asta. Natura a creat făpturi de o neasemuită ciudățenie și frumusețe, care sunt adaptări la mediul și modul de viață.
Care este originea colecțiilor de animale, care sunt începuturile sale dintâi, ”piatra de hotar”; va fi nevoie să apelăm la trecutul Universității. Ne vom da seama că moara macină timpul, iar porunca cea dintâi nu a amuțit. Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” s-a înființat la 26 octombrie 1860 și a urmat tradiția Academiei Mihăilene, primul așezământ de știință și cultură din Moldova, înființată la 1835.
La Facultatea de Științe a Universității, disciplinele Biologie erau predate împreună, iar pentru lucrările practice se foloseau de Muzeul de Istorie Naturală (înființat în 1834) și de Grădina Botanică (înființată în 1856). În anul 1890, Zoologia se separă de Botanică, dar se preda împreună cu Fiziologia și Morfologia animală. Titularul cursului era prof. dr. Leon Cosmovici (1857-1921). El a înființat un laborator cu material didactic pentru lucrările practice. Acest laborator a funcționat în Strada Buzdugan nr.1 (actuala stradă G. Ibrăileanu), pe locul unde se află Farmacia Spitalului C.F. Iași.
Universitatea își avea sediul, la începuturi, între aripile Universității de Medicină și Farmacie. Astăzi se păstrează o bucată de zid a vechii porți de la intrare. Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” (Corpul A) a fost construită pe locul unde a fost vechiul Teatru Național a lui Millo și Alecsandri, care a ars în noaptea de 17-18 februarie 1888. Marele Palat al Universității a fost dat în folosință în 1897 pe strada Podul Verde (actuala stradă Carol I). Vechiul teatru care a ars era amplasat cam între intrarea principală la aula mare și statuia lui Xenopol, iar în zona unde este astăzi statuia lui Mihail Kogălniceanu era Școala de Bele-Arte – care a fost demolată și mutată în Strada Muzelor – unde a fost Liceul Oltea Doamna – actualul Colegiu M. Eminescu. Colecțiile de Zoologie din strada Buzdugan au fost mutate în Palatul Universității 1897.În anul 1906, Zoologia devine disciplină independentă prin încadrarea prof. dr. Ioan Borcea, care făcuse studii și la Paris (Sorbona). În 1912, prof. dr. Ioan Borcea pune bazele catedrei de Zoologie pe care o conduce până la moartea sa, în 1936. Dacă prof. dr. Leon Cosmovici este inițiatorul colecțiilor de zoologie, prof. dr. Ioan Borcea, în cei 30 de ani de activitate, a dotat, în cea mai mare parte, zestrea didactică. În acea perioadă Universitatea a cumpărat din Germania – planșe didactice, preparate microscopice, microscoape, preparate cu animale (conservate în lichid) sau păsări și mamifere împăiate. Această colecție a fost instalată la parterul Universității, latura vestică, vis-a-vis de Policlinica studențească. Un inventar făcut la 15 iunie 1953 de către zoologul Vasile Ionescu – consemnează într-un registru – existența a: 514 nevertebrate (din care 113 cutii cu insecte), 42 preparate de procariote, 180 pești, 18 broaște, 82 reptile (din care 61 șerpi), 361 păsări împăiate, 29 mamifere împăiate și 21 de mulaje.
În anul 1963 (februarie), finalizându-se lucrările la latura sudică a Corpului B al Universității, întreaga Facultate de Biologie, Geografie-Geologie, a fost mutată. Pentru Zoologie s-a rezervat spațiul de la parter. În anul 1990, Facultatea de Biologie se separă de Facultatea de Geografie-Geologie. Colecția cu animale nevertebrate a fost instalată timp de 45 de ani (până în 2008) în spațiul unde se află acum Biblioteca de Geografie-Geologie. De la acea dată – această colecție se află, alături de cea de vertebrate, la parter alături de Biblioteca de Matematică. Colecțiile de zoologie, ca toate cele făcute de mâna omului, sunt sub asaltul timpului. De-a lungul anilor, au fost suferite mai multe prefaceri, recondiționări. În al doilea război mondial, Universitatea cu o parte din zestrea ei încărcată în vagoane de tren (martie 1943) a luat calea refugiului spre Oltenia.
Cutremurul din martie 1977 a afectat o parte din colecții. Dar slujitorii zoologiei au avut grijă ca în permanență, să se aducă completări. Cele mai multe preparate în lichid (pești marini) au fost făcute în primăvara anilor 1965-1972. Peștii au fost pescuiți cu ajutorul traulerelor de (faună marină) pescuit oceanic, în special de pe coastele atlantice ale Mauritaniei. Primul urmaș al prof. dr. Ioan Borcea a fost prof. Constantin Motaș, care era un talentat orator dar și desenator. A executat o serie de planșe color care rivalizează cu cele tipărite în străinătate (Germania). Este demn de amintit că prof. dr. C. Motaș, în primul război mondial, la Mărășești, instalat într-un avion survola linia frontului și făcea schițe, planuri de luptă. Toți urmașii prof. dr. I. Borcea la disciplinele zoologice și-au adus o anumită contribuție la păstrarea, îmbogățirea, recondiționarea colecțiilor.
Adesea, pe trecut se așază tezaurul uitării. Este bine să ne amintim, noi cei de azi, de figura iluștrilor înaintași și chipul lor ne urmărește ca o obsedantă imagine. Ei au fost visul, năzuința, forța ce au dus mai departe flacăra cunoașterii. În aceste colecții se află ceva din viața celor ce au trecut, în bucurie și în durere, pe meleagurile ieșene. Noi, cei de astăzi, chemăm din oglinda timpului umbrele înaintașilor fără răsunet de pași. Ei au trudit la lumina lumânărilor cu seu, lăsându-ne moștenire munca și cutezanța lor, strădania a mulți ani. În cele ce urmează vom face o incursiune în colecțiile didactice zoologice actuale pentru a creiona un ghid ce poate fi utilizat de elevi, studenți și toți cei ce vor să viziteze Universitatea. Ghidul urmează clasificarea Regnului Animal în categorii sistematice mari, încrengături, clase, ordine, familii, gen și specie.
Regnul Animal, de care se ocupă Zoologia, se împarte în două grupe mari:
Nevertebrate (animale fără schelet intern) și Chordate (animale cu schelet intern).
NEVERTEBRATELE.
Prima încrengătură dintre Nevertebrate – cuprinde animalele cu cea mai simplă structură Protozoarele (protos – primul; zoon – animal). Ele sunt animale unicelulare, multe au dimensiuni microscopice. Trăiesc fie liber, în mediul acvatic sau umed, fie parazitând organisme pluricelulare. Deși organismul lor este o singură celulă, el este capabil să îndeplinească toate funcțiile vitale. Citoplasma lor prezintă diferențieri (organite): flageli, cili, pseudopode, corpusculi bazali, vacuole digestive, vacuole contractile, cloroplaste.
În încrengătura Protozoare, găsim din clasa rizopode (rhyzos – rădăcini; podos – picior) foraminiferele – protozoare ce au o cochilie calcaroasă pe suprafața căreia se găsesc găurele, prin care ies piciorușele în formă de rădăcină (foramen, is – orificiu). Prin depunerea pe fundul mărilor a cochiliilor unor foraminifere care au trăit în era mezozoică ( cu 200-250 milioane de ani în urmă), s-au format depozite de cretă. Tot în acele vremuri au trăit foraminifere de mărimea unui bob de mazăre, care au format calcarul numulitic, întrebuințat în construcții.
Tot în clasa rizopodelor fac parte și radiolarii – ce au cochilia chitinoasă. Prin orificiile sale ies pseudopode subțiri ca niște raze. Prin orificii ies și spicule, formate din bioxid de siliciu. Imaginea foraminiferelor și a radiolarilor stârnește admirația și uimirea unei colosale dantelării, create de natură.
Trecem la următoarea încrengătură: Spongieri – bureți de mare. Aceste animale duc o viață sedentară, atât în apele mărilor cât și în ape dulci, fiind fixați de stânci sau plante acvatice. Cei mai mulți trăiesc în colonii (asociați), dar sunt și indivizi izolați. Spongierii pot fi: cornoși, calcaroși și silicoși, după scheletul pe care-l vedem secretat de anumite celule din corp. Buretele de mare (Euspongia officinalis) este o colonie cu schelet cornos și se întrebuința, în trecut, la baie sau pentru șters tabla. Buretele de apă dulce (Spongilla lacustris): în schelet întâlnim spicule silicioase cât și fibre spongioase de spongină. Dacă se rupe corpul în bucăți, fiecare bucată se reface și dă naștere unui nou spongier.
Pe valvele de midii, stridii și pe unele pietre aruncate de apele mării pe plaje, se văd scobituri și șanțuri neregulate, întortocheate și între ele se văd mici orificii. Aceste șanțuri și găurele sunt opera unui spongier numit Vioa. Animalul (buretele) viu are culoarea galbenă și roșie și stă ascuns în șanțurile calcaroase. Animalul secretă prin corpul său un acid care este capabil să formeze aceste găurele și poate fi considerat o adevărată carie a scoicilor și a pietrelor marine.
Încrengătura Celenterate (coelos – cavitate, enteron – intestin), sunt animale mai ales marine, dar și de ape dulci. Au un orificiu buco-anal înconjurat de tentacule. Singura cavitate a corpului este și cavitate digestivă. Dintre celenterate, cea mai cunoscută în apele dulci găsim hidra (Hydra viridis) – sub formă de săculeț. Se fixează de substrat cu un disc adeziv, iar la extremitatea opusă se găsește orificiul buco-anal, înconjurat de 5-8 tentacule. Meduzele – sunt animale marine solitare, ce au corpul gelatinos și transparent, care înoată în apă. În Marea Neagră se află – Aurelia aurita – are formă de clopot de culoare albicioasă. Sub clopot în centru este gura, înconjurată de patru brațe lungi. O altă meduză este inima mării (Rhizostoma pulmo). Are formă de pălărie bombată – conturul ca un cerc. Ventral, în centrul pălăriei spongioase, în jos, sunt 8 brațe ca niște conopide. Pe aceste brațe sunt mii de pori ce sug hrana care a fost digerată în afara corpului. Prin pori, meduza aruncă asupra prăzii sucuri, digestive. Prada este prinsă între brațe. Antozoarele – celenterate marine – dediței de mare (actiniile), fixați pe pietre. Au culori roșii, albastre, verzi, galbene – parcă formează o pajiște de flori. Coralii, coralul roșu (Coralium rubium – mărgeanul) are forma unei tufe de culoare roșie. Între corali sunt madreporanii, de forma unor arborași, ce au un schelet calcaros, de culoare albă. Ei formează insule de corali (recife). Ce vedem noi în vitrine este doar scheletul calcaros al coralilor. Actiniile sunt forme solitare, lipsite de schelet. Se găsesc și în Marea Neagră.
Încrengătura Viermilor se grupează în viermi lați (Plathelminthes), cu corpul turtit dorso-ventral. Viermele de gălbează (Fasciola hepatica) – trăiește ca parazit în ficatul oilor și al vitelor cornute. Tenia (panglica) este un vierme parazit, care trăiește în intestinul omului și la alte animale. Taenia caenurus – de 1 m lungime, subțire, are gazdă definitivă câinele, lupul, vulpea, iar gazda intermediară oaia. Se fixează în creier la oaie și produce căpierea. Taenia echinococus de 4-6 m lungime. Gazdă definitivă câinele; gazda intermediară este oaia, vaca și chiar omul. Taenia solium – din intestinul omului produce multe ouă care ajung în gunoaie. Porcul, gazdă intermediară, ia din gunoaie ouă și ajung în tubul digestiv, unde se transformă în larve și cisticerci (cât bobul de mazăre). Omul consumă carne cu cisticerci. Se dezvoltă noi tenii, care pot trăi în intestinul omului și 15 ani. Ligula intestinalis – cam de 80 cm lungime – parazitează în intestinul peștilor. Viermi cilindrici (Nemathelminthes; nematos – ață; helminthes – vierme). Limbricul (Ascaris lumbricoides) parazitează intestinul omului și al porcului.
Viermii inelați – au corpul segmentat în inele: râma, lipitoarea.
Râma (Lumbricus terrestris) – cea mai cunoscută. Prin lunile de vară se alătură doi indivizi (ce au ambele sexe) și se fecundează reciproc, fac schimb de spermatozoizi. Ouăle sunt depuse într-un manșon secretat de clitelum, care se deschide la capete, formând un cocon. Materia vâscoasă din acest manșon este o otravă foarte puternică. Lipitoarea (Hirudo medicinalis) – are o ventuză bucală cu trei fălci chitinoase. Se hrănește cu sângele de la diferite animale care ajung în apă. Viermi inelați care trăiesc în mediul acvatic și au mulți cheți înfipți în parapode (ca niște piciorușe). Pe ele se prind branhiile – pentru respirație – exemplu Nereis care face mișcări șerpuitoare. Corpul este alcătuit din numeroase inele (170) la partea posterioară se termină cu 2 cili (firișoare). Trăiește în mediul marin. Eunice viridis ajunge la 1 m lungime iar E. gigantea ajunge la aproape 3 m.
Încrengătura Moluștelor – cuprinde animale cu corpul moale și nesegmentat; melci, scoici, midii, stridii, caracatițe, nautilul.
Melci (Gasteropode) – au corpul acoperit cu o cochilie calcaroasă răsucită în spirală. Capul poartă patru cornițe (tentacule). Cele mici sunt organe tactile, cele mari poartă ochii. Piciorul musculos este lățit ca o talpă. În cochilie se găsesc organele interne. Cochilia este căptușită cu o manta (răsfrângere a pielii). Între corpul moale și manta este un spațiu numit camera mantalei. Melcii de livadă distrug frunzele legumelor. Alți melci tereștri: Limaxul, are o mică cochilie, pe spate sub manta. Face pagube în grădinile de legume. Limnaea și Planorbis din apele dulci, sunt gazde intermediare pentru viermele de gălbează. Melcii marini: Murex, care are o cochilie și foarte multe ornamentații, niște spini; Cypraea (ghiocul) – cu deschiderea cochiliei alungită.
Scoicile – bivalve – lamelibranhiate. Au corpul moale, apărat de o cochilie calcaroasă, formată din trei valve. În camera mantalei se găsesc branhiile, ca niște lame. Au picior în formă de lamă de topor. Nu au cap. Se înmulțesc prin ouă. Scoici de apă dulce: scoica de lac (Anodonta), scoica de râu (Unio pictorum). Scoici de mare: midia de stâncă (Mytilus edulis) – cochilia este aproape triunghiulară. Stridia (Ostrea), Tridachna (din Oceanul Indian) – cu dimensiuni de 2 m și greutate de 200 kg. Unele scoici perforante, găuresc fundurile de lemn ale corăbiilor (Toredo navalis), sau piatra țărmurilor (Pholas dactylus). Pholas, cochilia este de culoare albă ca laptele, crestele sunt radiare și pleacă de la vârf și se răsfiră în evantai până la marginea cochiliei. La locul de intersecție a acestora cu curbele de creștere sunt niște ridicături aspre care găuresc rocile mari.
Cefalopodele – au brațe în regiunea capului (cefalon – cap; podos – picior) brațele au fost considerate impropriu picioare. Sepia (Sepia officinalis) – din apele marine cu salinitate mare. Are 10 brațe cu ventuze. Caracatița (Octopus) are 8 brațe și nu are cochilie. Unele caracatițe ajung la dimensiuni de 18 m, din care numai brațele au 10 m lungime.
Încrengătura Artropode – cuprinde un număr imens de specii (peste 1,5 milioane) (păianjeni, raci, insecte, etc.).
Au picioarele articulate, formate din mai multe segmente. Corpul au la exterior chitină (un exoschelet). Uneori, chitina este impregnată cu carbonat de calciu, formând crusta. Corpul are trei părți distincte: cap, torace și abdomen. O clasă de artropode cu caractere aparte o reprezintă Xifosurii – cu un număr redus de specii. Sunt animale străvechi (fosile vii), care au trăit în Carbonifer, Permian și Jurasic. Limulus polyphemus este o specie care s-a păstrat până în zilele noastre în apele puțin adânci de la țărmurile Americii Centrale și de Nord. Pentru că are multe trăsături în organizația internă și externă ce sunt comune cu arahnidele (păianjeni) se mai numesc și raci-scorpioni.
Primul scut, anterior, mai mare, acoperă cefalo-toracele. Are formă de semilună și posedă ochi reniformi în fațete. Al doilea scut, posterior, mai mic, în formă hexagonală are dinți și ghimpi laterali. El acoperă abdomenul, al cărui segment terminal formează un ghimpe codal lung și ascuțit. Pe abdomen există șase perechi de apendice bifurcate. Americanii îi spun horse-shoe crab – pentru că se aseamănă cu o potcoavă de cal. Acest crab are sânge albastru (conține hemocianină) care precipită endotoxinele secretate de anumite bacterii. Reacția de precipitare este folosită pentru decelarea impurităților de endoxine din anumite preparate farmaceutice (vaccinuri).
Clasa Arahnide – cuprinde: scorpionii, păianjenii și căpușele.
Scorpionii au corpul segmentat, având înfățișarea unor răcușori. La partea posterioară a abdomenului există un ghimpe, care este în legătură cu o glandă cu venin.
Păianjenii au corpul acoperit cu un strat subțire de chitină. Partea anterioară este un cefalotorace (cap+torace). Partea posterioară, ca un sac neinelat, este abdomenul. La cefalotorace are două căngi chitinoase, chelicerele, străbătute de un canal pe care se scurge o substanță otrăvitoare. Cu chelicerele păianjenul apucă, injectează veninul și omoară prada. Gura are și două fălci tăioase care sfărâmă chitina insectelor. Cel mai cunoscut păianjen este cel cu cruce (Epeira diademata), apoi păianjenul de apă (Argyroneta aquatica). Plasa și-o construiește în apă și are forma unui clopot cu gura în jos. Tarantula este un păianjen mare; își face galerii în pământ. Se găsește în jurul Mării Mediterane.
Căpușele – parazitează corpul unor animale și pe al omului. Căpușa are o trompă ascuțită, înțeapă pielea animalelor și le suge sângele. Sarcoptul râiei – nu are corpul împărțit în cefalotorace și abdomen. Femela sapă galerii în piele, unde depune ouăle din care ies blândele care produc o mâncărime supărătoare.
La artropodele antenate sau mandibulate, aparatul bucal este alcătuit din mai multe piese chitinoase pentru a sfărâma hrana.
O clasă o formează Crustaceele. Sunt animale acvatice care au corpul acoperit cu un înveliș de chitină impregnată cu carbonat de calciu (crustă). Dintre crustacee, mai cunoscute sunt: racul de râu, crabul, homarul, langusta. La aceste crustacee, capul este unit cu toracele, alcătuind un cefalotorace. Primele rânduri de picioare au clești ce servesc la prinderea prăzii. Racul de râu are un cefalotorace cu: două perechi de antene, doi ochi compuși, orificiul bucal (cu mai multe perechi de piese chitinoase, care au rolul de a fărâmița hrana (și mai are 5 perechi de picioare formate din articole. Abdomenul este format din 7 segmente. Racul merge pe substrat cu picioarele, iar când înoată mai repede, izbește cu talsonul și se deplasează înapoi. Creveta (Palaemon) are 10 picioare lungi, abdomenul inelat, cefalotorace cu mustăți. Crabul are abdomenul scurt, îndoit sub cefalotorace și lipit de el. Se hrănește cu cadavre, este considerat unul din sanitarii mării. Homarul – vărsatul de mare – Balanus – dintre crustaceele ciripede. Are cochilia în formă de trunchi de piramidă. Larva cu carapacea bivalară se fixează cu primele lor antene de substrat, de care se atașează cu ajutorul unui lipici fabricat la baza celei de a doua perechi de antene. Balanus se fixează pe pontoane, stânci, cochilii de melci, pești, balene, ș.a. Aglomerarea individuală ajunge la 4-5 kg greutate și lungime de o jumătate de metru, iar Langusta, de talie mai mică, nu are clești. Sunt specii marine, carnea este comestibilă. Pagurul (Eupagurus) are abdomenul moale și îl introduce în cochilia goală a unui melc marin. Apoi se asociază cu mai multe actinii din genul Adamsia, care se fixează în jurul deschiderii cochiliei. Actinia apără pagurul de paraziți, iar pagurul asigură actiniilor hrană. O a doua clasă miriapodele: scolopendra, urechelnițe, șarpele orb – care au corpul compus din segmente numeroase. La fiecare segment se prind una sau două perechi de picioare. Scolopendra (Scolopendra cingulata) trăiește în frunzișul din păduri. Urechelnița (Lithobius forficula) este carnivoră. Șarpele orb (Julus terrestris), trăiește în frunzișul pădurilor.
Din clasa insecte – cu cele mai multe specii, amintim: cărăbuși, fluturi, muștele, țănțarii, albinele, lăcustele, libelulele, ș.a.
Corpul este acoperit cu chitină (exoschelet) și este segmentat în: cap, torace și abdomen. Pe cap au o pereche de antene, pe torace au trei perechi de picioare (hexapode) și 2 sau 4 aripi, ca organe de locomoție. (Insectele sunt expuse în insectare, cutii special create pentru conservarea lor).
Insecte cu metamorfoză incompletă. Stadiile de dezvoltare sunt: ou, larvă și adult. La cele cu metamorfoză completă stadiile de dezvoltare sunt: ou-larvă-nimfă (sau pupă)-adult.
Insecte cu metamorfoză incompletă – sunt încadrate în mai multe ordine: Ordinul Ortoptere (cu două perechi de aripi neegale, a doua pereche de aripi este membranoasă, sub formă de evantai sub prima pereche. Aici găsim: lăcustele, greierii, coropișnițe, gândacii de bucătărie, termitele.
Din ordinul Anoplure (anoplos-nearmat; ura-coadă) cuprinde păduchii. Din ordinul Heteroptere (heteros-diferit; pteros-aripă), fac parte ploșnițele care se hrănesc cu sucurile de la plante. Cea mai cunoscută este vaca-domnului ( Pyrrhocoris apterus). Din ordinul Homoptere (homo-la fel, egal; pteron-aripă) – include puricii și păduchii de plante (Aphide), filoxera (Phylloxera vastratix); păduchii țestoși. Ordinul Odonate cuprinde libelulele, insecte acvatice cu aripi membranoase și transparente. Larvele se dezvoltă în apă, iar adulții prind insectele în zbor.
Insectele cu metamorfoză completă – cuprind mai multe ordine, din care ordinul coleoptere (gândacii), au prima pereche de aripi scorțoasă (elitre), iar a doua pereche este membranoasă și servește la zbor. Coleoptere vegetariene se hrănesc cu plante: cităm: cărăbușul de mai (Melalontha melalontha), cărăbușul cerealelor, gărgărița sfeclei, gărgărița mazării, gândacul de Colorado, cariul tipograf, rădașca, nasicornul, croitorul (cu antene foarte lungi). Coleoptere carnivore – se hrănesc cu alte insecte și cadavre de animale. Exemplu: calosoma, buburuza (Coccinella septempunctata) – se hrănește cu purici de plante (afide), cărăbușul de apă (ditiscul) – cu ultima pereche de picioare lățită, servește la înot. Licuriciul (Lamprys) are pe ultimele trei segmente abdominale organe care emit lumină.
Ordinul Lepidoptere (fluturii) – ce au aripile acoperite cu solzi foarte fini (lepis-solz). Aparatul bucal adaptat pentru supt nectarul florilor. Fluturii diurni (de zi) – albilița (fluturele de varză) (Pieris brassicae); Nălbarul (Aporia crataegi); coada rândunicii (Papilio machaon), fluturele roșu (Vanessa yo), ș.a Fluturii crepusculari – au aripile în poziție orizontală în repaus. Fluturele cap de mort (Acherontia atropos) ce are pe partea dorsală un desen asemănător unui craniu; răchitarul (Cossus cossus) – întâlnit prin sălcii. Fluturii nocturni: poziția aripilor – în repaus – este în formă de cort. Exemple: molia de haine (Tyneola); molia de făină (Ephestia), molia mărului (Carpocapsa pomonella); buha semănăturilor (Agrotis segetum), fluturele de mătase (Bombix mori); ochi de păun (Saturnia).
Ordinul Himenoptere cuprinde: albinele, bondarii, viespiile, furnicile, ichneumonide, etc. La aceste insecte ambele perechi de aripi sunt membranoase, transparente și foarte fine (himenos-membrană subțire).
Ordinul Diptere cuprinde insecte ce au două aripi (dis-două), celelalte două sunt atrofiate. Cele mai cunoscute sunt: muștele și țânțarii.
Încrengătura Echinoderma – cuprinde animale marine, cu aspect curios, exemple: aricii de mare (ursinul) Strongylocetrotus lividus – are corpul globulos, acoperit cu ghimpi (echinos-spin; derma-piele). În grosimea pielii se găsește un schelet calcaros format din plăci strâns unite între ele.
Stele de mare (asteride) – Asterias rubens – cu cinci brațe mobile; Șerpii de mare (Ophiura) – are brațele subțiri și lungi cu mișcări șerpuitoare. Crinii de mare (Pentacrinus) – cu viața sedentară. Se fixează de substrat cu un peduncul. La capătul liber se află capul animalului; ca un potir cu aspect de floare. Are culori și forme foarte variate. Castraveți de mare (Holoturide) Cucumaria – are corpul alungit sub formă de castravete.
CORDATE
Cordatele – spre deosebire de nevertebrate (care au un schelet extern) au un schelet axial intern, așezat pe partea dorsală. El apare ca un ax celular elastic (notocord) învelit de un manșon de țesut conjunctiv.
Trecând la exponatele cu animale cordate prezentăm mai întâi Urochordatele – animale marine care au coardă dorsală (notocord) numai în stare larvară. Larva înoată în apă. Adulții duc o viață sedentară, fixați de fundul nisipos, sau plutesc în apă. Corpul învelit de o tunică – o substanță de natură celulozică. Ascidia – La unele specii indivizii, au formă de butoiașe și formează colonii, unele sub formă de lanț. Alt grup de cordate inferioare este al Cefalocordatelor – ce au notocord toată viață. Cefalochordate (cephalo-cap)–exemple: Amphioxus – sau Branchiostoma lanceolatum, din apele marine, inlcusiv în Marea Neagră.
Încrengătura Vertebrata – animale cu coloană vertebrală.
Subîncrengătura Vertebrate fără fălci (agnata) – fac parte ciclostomii (ciclos-rotund; stoma-gură). Exemple: Petromyson din apele litorale ale Europei, Asiei și Americii de Nord și Eudontomyson – (hadină. sugaci) ce se găsește și în apele țării noastre. Se fixează cu gura, ca o ventuză, de pești de apă dulce și le suge conținutul țesuturilor.
Din încrengătura Vertebrate cu fălci (gnatostomii) fac parte clasa Peștilor, clasa Amfibienilor, clasa Reptilele, clasa Păsărilor și clasa Mamiferelor.
Clasa Peștilor
Peștii – animale acvatice cu organe de locomoție aripioare perechi și neperechi; respiră prin branhii interne.
Pești cu schelet cartilaginos – rechinii, buni înotători. Un exponat impresionant este cel al unui rechin albastru (Carcharias glaucus sau Prionace glauca) pescuit în Oceanul Atlantic. A fost naturalizat de taxidermistul Muzeului de Istorie Naturală – Lili Bourel – prin 1968. Silueta acestui rechin se pare că a inspirat forma avioanelor supersonice. Este rechinul mâncător de oameni conform unor mituri. În realitate rareori s-au constatat ca rechinul albastru să muște oameni. Are dinții ca de fierăstrău, dispuși pe mai multe rânduri. Primele două rânduri sunt folosite la hrănire, se tocesc și sunt înlocuiți. Mirosul este foarte dezvoltat, detectează foarte ușor urme de sânge. Pe bot au receptori electrici cu care detectează prada ascunsă în nisip. (Craniul și scheletul branhial este conservat în lichid (vitrină)). Alți rechni (pregătiți) naturalizați sunt: câinele de mare (Squalus acanthias), ce trăiește și în Marea Neagră; ficatul bogat în vitamina A; rechinul ciocan (Sphyrna zygaena) – cu capul în forma unui ciocan; torpila (Torpedo) – care are mușchii dorsali ce descarcă curent electric pentru a îndepărta peștii mai mari care-i atacă. Vulpea de mare (Raja clavata), ca și torpila și pisica de mare (Dasyatis pastinaca) au corpul turtit dorso-ventral. Pisica de mare are un peduncul codal cu doi țepi veninoși – o armă de atac și apărare periculoasă și pentru om.
Peștii Osoși – au scheletul, în parte sau în totalitate, osos.
Acipenserizii (ganoizii) – sau sturionii – au scheletul în mare măsură cartilaginos, însă bolta craniană este osificată. Gura este așezată ventral (ca la rechini), nu are dinți. Corpul acoperit cu cinci rânduri de plăci osoase. Pești foarte vechi ca origine, apăruți înaintea apariției omului; astăzi sunt periclitați, unele specii au dispărut recent.
În colecție se află: cega (Acipenser ruthenus) – din apele dulci ale Dunării; păstruga (Acipenser stellatus), pește marin, depune icrele în apele dulci; nisetrul (Acipenser guldenstaedti) și morunul (Huso huso) – pești marini, își depun icrele în apele dulci. Sturionii dau icrele negre – (caviarul) – foarte căutate.
Teleosteenii – cuprind pești cu scheletul osificat în întregime, peste 22.000 de specii – adaptate la viața în apele dulci sau sărate (marine). Ordinele sistematice cu cele mai multe specii sunt: Cypriniformes – (ordinul crapului) și Ordinul Perciformes (ordinul bibanului). Cele mai multe specii de pești se găsesc în zona recifilor de corali din mările calde, adică în regiunea ecuatorială, pe o zonă între paralelele de 300 nordică și 200 sudică. Pe coastele de est a Australiei este Marea Barieră de Corali de 2400 km, unde se găsesc o multitudine de specii de pești osoși.
Exponatele cu pești, în cea mai mare parte sunt în borcane cilindrice. Conservant este formolul și alcoolul etilic.
Unii pești de apă dulce cunoscuți sunt cei din familia păstrăvului, din apele bine oxigenate și reci de munte.
Câteva curiozități demne de remarcat în cadrul speciilor de pești din colecție: somnul (Silurus glanis), ce atinge dimensiuni mari 13 m lungime și 400 kg greutate. Gura este înconjurată de trei perechi de mustăți – mustățile lungi de pe falca superioară sunt subțiri ca niște fire electrice. Celelalte două perechi, mai scurte, de pe falca inferioară îl ajută să tatoneze terenul. Stă ascuns pe fundul apei (râuri, lacuri) parcă ar dormi. Este un mare răpitor, vânează tot ce mișcă în apă: păsări, alți pești, broaște, mamifere acvatice.
Crapul (Cyprinus carpio) – numele științific al genului este dedicat zeiței frumuseții Cypris, iar numele de carpio – crap – înseamnă bun de mâncare. Carnea sa este o delicatesă. A fost adus de romani din ținuturile Asiei.
Știuca (Exos lucius) – numită și rechinul apelor dulci, specie prădătoare, cu ciocul ca de rață, înarmat cu dinți conici, ascuțiți, stă la pândă în vegetație.
Anghila (Anguila anguila) – corpul alungit ca un șarpe. Are o migrație foarte interesantă. Anghila europeană merge pentru reproducere în Marea Sargaselor (Atlanticul central) în zona Insulelor Bermude. Depunerea icrelor se face la adâncimi de 100-400 în apele Atlanticului, pe alge de Sargasum. După fecundare, icrele se ridică la suprafața apei, din care ies puii. Aceștia sunt mici (cam 5 mm lungime), corpul transparent seamănă cu frunza de salcie. Duc o viață planctonică (la suprafață). După scurt timp ele coboară spre adâncimi de 200-300 m la temperatura apei de 200C. Larvele cresc rapid, iar la sfârșitul verii au cam 25 mm și încep migrația spre Europa în direcția Atlanticului de vest unde se cantonează până la sfârșitul iernii. În vara următoare puietul are cam 50 mm lungime și se deplasează spre Atlanticul Central. În al treilea an, puietul în bancuri ajunge pe coastele de vest ale Europei. Deci, migrația durează 3 ani. Pe coastele Europei, anghila are deja forma adultului și migrează în marile fluvii.
Peștii marini
Calcanul (Scopthalmus maeoticus), pește marin de adânc, stă pe fundul nisipos culcat pe partea dreaptă (are formă de romb). Ambii ochi sunt pe latura stângă. Pe corp sunt solzi ca niște butoni cu țepi; ouăle sunt fecundate pe fundul nisipos al mării. Larvele se urcă la suprafața apei și au forma alungită, dar treptat se transformă, culcându-se pe partea dreaptă și coboară pe fundul apei. Peștii înrudiți cu calcanul (pești culcați pe o latură) sunt: cambula (Pleorenectes flesus) și limba de mare (Solea) – sunt pești culcați pe stânga.
Căluțul de mare (Hypocampus ). Forma corpului bizară, inelată vertical, botul alungit. Cu pedunculul cozii se fixează de algele marine. Masculii au pe cap niște ”antene”, iar pe abdomen un buzunar în care femela depune 400-500 de icre. După aproape patru săptămâni, tatăl elimină puii din buzunar, după o îndoitură pe care o face cu corpul. Se găsește și în Marea Neagră.
Andreaua de mare (Syngnathus), are fălcile ca un tub, dar corpul este alungit ca o andrea. Masculii poartă sarcina în buzunarul abdominal. Este un pește marin, ce trăiește printre alge.
Dintre pești marini se găsește congerul (Conger conger), cam de 2,5 m lung, din mările tropicale. Nu are solzi.
Boul de mare (Uranoscopus scaber) – capul mare, comprimat dorso-ventral. În urma operculelor are doi țepi – ca niște coarne. Stă ascuns în nisip. Gura e largă și are o excrescență, ca o algă, ce servește ca nadă pentru prinderea altor pești.
Rândunica de mare (Trigla hirundo) Are înotătoarele pectorale mari (ca niște aripi), cu primele radii libere.
Peștele rândunică (Exocetus volitans). Înotătoarele pectorale mari (lungi și late). Se ridică deasupra mării și planează pe distanțe de 6-120 m. În timpul planării înotătoarele pectorale și abdominale se întind lateral, corpul semănând cu un planor.
Peștele undițar (Lophius americanus) este un pește marin. Are pe cap două prelungiri cărnoase ca niște antene. Prima radie a înotătoarei dorsale este foarte lungă, rotabilă și are în vârf un organ ce produce lumină (servește ca nadă pentru prins alți pești).
Peștele remora (Echeneis remora). Are prima înotătoare dorsală transformată într-un disc cu lame transversale și mobile, ce servește pentru fixarea de abdomenul rechinilor. În Cuba acest pește este folosit pentru prinderea țestoaselor marine. Se fixează la coada peștilor un fir subțire și când vasul de pescuit se află aproape de o țestoasă, acesta este aruncat în apă. El înoată repede, se prinde cu discul de carapacea șestoasei iar pescarul aduce la bord peștele și țestoasa.
Clasa Amfibienilor (amphi – dublă; bios – viață). Cuprinde tetrapode adaptate atât la mediul acvatic cât și terestru. Corpul acoperit cu piele bine vascularizată. Ca larvă, amfibienii respiră prin branhii, iar în starea adultă au respirație pulmonară și cutanee (piele).
Din ordinul Urodela (amfibieni cu coadă) sunt diferite specii de tritoni, salamandre. Ca o raritate este proteul (Proteus anguinus), un urodel cu branhii externe, și la adulți ochii atrofiați pentru că trăiește în peșteri (din Balcani). Plămânii sunt slab dezvoltați. Necturus maculatus – un amfibian cu branhii externe, răspândit în America. Axolot (Ambystoma tigrinum) – din America care se poate înmulți și ca larvă și ca adult. Ce vedem noi este o larvă. Are branhii externe, coada comprimată lateral.
Din ordinul Anura (broaște fără coadă) (a – fără; ura – coadă). Membrele posterioare mai lungi decât cele anterioare, este o adaptare de a face salturi. Degetele cu membrană le ajută la înot. Un amfibian cu aspect curios este scormonitorul inelat – Siphonops annulatus care trăiește în pământul umed din preajma apelor, în Brazilia. Are un corp cilindric, inelat doar la exterior, ochii atrofiați, fără pleoape. Între ochi și nări se află o pereche de tentacule mici retractile. În colecție există și tritonii, salamandrele și broaștele roșii și verzi.
Clasa Reptilelor – cuprinde broaștele țestoase, șopârlele, șerpii, crocodili. Pielea reptilelor este cheratinizată – ca o formă de protecție împotriva uscăciunii. Epiderma la șopârlă și șerpi formează solzi cornoși și năpârlește. Membrele sunt prinse pe părțile laterale ale corpului, sau lipsesc la unele specii (șerpi). Pentru că ating pământul cu abdomenul se mai numesc târâtoare. Broaștele țestoase se recunosc ușor pentru că au corpul acoperit cu un țesut format din plăci osoase, dermice, peste care se află plăci cornoase, de origine epidermică. Țestoasa de lac – Emys orbicularis. Corpul este acoperit cu un țest. Carapacea are un fond cafeniu măsliniu, cu puncte și liniuțe de culoare galbenă. Se găsește în lacuri, bălți și ape curgătoare. Este un animal de pradă. Broasca țestoasă de uscat (Testudo graeca) – are carapacea mai bombată și de culoare galben-verzuie. Placa codală nu este divizată (unică). Trăiește în ținuturile Dobrogei, Banat, Oltenia. Țestoasa din Oltenia (Testudo hermanni) – placa supracaudală este dublă.
În colecții se găsesc și două exemplare de țestoase marine – Chelone mydas – care au fost aduse din Oceanul Atlantic de traulerul ”Galați” prin 1966. (Prepararea lor, așa cum arată astăzi, a fost făcută de prof.dr. Gh. Mustață și prof.dr. Ion I.)Membrele sunt transformate în lopeți înotătoare. Carnea lor este consumată sub forma unei supe foarte gustoase. Răspândită pe coastele Atlanticului.
Șopârlele – saurienii – au corpul fusiform. Picioarele se termină cu cinci degete cu gheare, cu ajutorul cărora se cațără, pe trunchiul copacilor, pe ziduri, stânci. O șopârlă curioasă cu aspect de șarpe este Anguis fragilis – i se mai spune și șarpe de sticlă pentru că pielea are un luciu sticlos și dacă este lăsată să cadă de la o anumită înălțime, se rupe în bucăți. Trăiește prin pădurile de șes și de deal. Alte specii de șopârle: gușterul (Lacerta viridis); șopârla de munte (Lacerta vivipara) ș.a. O șopârlă curioasă exotică, este șopârla zburătoare (Draco volans) care trăiește în Malaiezia, India, Australia. Exemplarele din colecție sunt și au fost obținute în 1972 de la un muzeu din New York, în schimb cu câteva exemplare de salamandre prof.dr. I. Ion). Pe părțile laterale ale corpului, unele coaste se întind lateral și corpul pare ca o parașută, iar în repaos coastele se strâng la loc lângă corp. Cu ajutorul acestei parașute, șopârla face salturi de 15-20 m de la un arbore la altul.
Șerpii – ofidienii – au corpul alungit și lipsit de membre. La unii șerpi tropicali (boa și pitonul) se mai păstrează sub piele, de o parte și de alta a orificiului anal, rudimente ale membrelor posterioare. Pleoapele sunt sudate și transparente (privirea este fixă).
Viperele – vipera comună (Vipera berus) – care se găsește prin păduri și fânețe, în mod obișnuit la altitudinea de 600-1200 m. Capul are formă triunghiulară, coada este scurtă; la multe exemplare se află o dungă neagră în zigzag pe spate și un desen în formă de V pe cap. Varietatea de formă și colorit este destul de mare. Unele exemplare au fost colectate de la Vorona – Botoșani.
Vipera cu corn – Vipera ammodytes – are vârful botului îndoit în sus ca un mic corn. Pe spate are o dungă în zigzag. La noi în țară se găsește în Oltenia, Banat, Dobrogea. Cea mai mică viperă este vipera de stepă (Vipera ursini) cu spatele de culoare brun-cenușie și zigzagul tivit cu negru. Viperele au pe maxilarul superior doi dinți mai alungiți în legătură cu glandele cu venin. Veninul folosește pentru a paraliza prada. Viperele spre deosebire de ceilalți șerpi nasc 5-12 pui, care se hrănesc singuri. Printre șerpi prezentăm un juvenil de boa (Boa constrictor) din ținuturile tropicale ale Americii de Sud. Varietatea de colorit la acești șerpi este foarte mare. Viețuiește în tufișuri și galerii subterane unde vânează mamifere mici și păsări, prin strangulare (se încolăcește în jurul prăzii). Acest șarpe are o pereche de gropițe în spatele ochilor cu care detectează radiațiile infraroșii (căldura corpului prăzilor). Cei mai mici șerpi sunt cei de pământ – șarpele alb – Typhlops vermicularis – de 20-30 cm lungime. Ochii sunt atrofiați. Culoarea ușor pigmentată. Răspândit prin Grecia. Un șarpe marin este Laticauda laticauda– de pe coastele Indiei până în Japonia și Australia. Are mușcătura veninoasă. Trăind în apele mărilor are coada comprimată lateral și îi servește la înot. În colecție sunt multe exemplare de specii de șerpi din colecția lui I. Borcea, aduse din Germania, Sumatra, Ceylon, Guatemala, Africa, Brazilia, India, Japonia, Madagascar, America de Nord.
Clas Păsărilor (Aves) – cuprinde vertebrate adaptate la zbor activ. Corpul acoperit cu un înveliș ușor de pene, fulgi, puf, produse de piele. Membrele anterioare transformate în aripi. Penele sunt pneumatice. Nu au dinți. Temperatura corpului este constantă (420C), datorită respirației și circulației, care sunt foarte active. Toate păsările se înmulțesc prin ouă.
Păsările au o răspândire largă pe întregul glob și au o variabilitate foarte mare de colorit a penajului și formă a corpului, adaptări la medii diverse de viață. Astăzi, trăiesc peste 9000 de specii.
Colecția noastră include un număr mare de exponate (naturalizate – cele mai multe din colecție sunt aduse de I. Borcea din Germania) cu aproape o sută de ani în urmă. Ne vom opri la câteva specii mai deosebite prin raritatea lor.
Pe peretele ușii de la intrare, în sala destinată animalelor vertebrate, se află un cap de păun (Pavo cristatus) pe care trebuie să ni-l imaginăm cum arăta cu coada sa, ca o trenă imperială, rotată, ce ne orbește cu strălucirea plină de măreție a curcubeului. Toate culorile cerului și ale pământului sunt reunite în penajul păunului. Petele mari, colorate din coadă sunt ochii lui Argus – adică acel monstru care a fost pus să o păzească pe Jo, copila râului Inachus, pe care Zeus o îndrăgea. Ca să o ferească de gelozia Herei, ochii lui Argus nu adormeau niciodată. Ei simbolizează stelele ce veghează noaptea. Zeus îl trimite pe Hermes să îi taie capul lui Argus, iar Hera îi ia ochii și-i așează în coada păunului. Păunul cu coada în evantai și multitudinea de ochi este pasărea dedicată Herei (Junonei). Numele Jo este purtat de fluturele Vanesa io – ochi de păun.
Pasărea paradisului – Paradisea apoda – din Noua Guinee. Băștinașii (papuașii) spun la păsările paradisului (aproximativ 100 specii) ”copiii curcubeului” datorită penajului frumos colorat la masculi. Partea superioară a capului și laturile gâtului este de un galben închis; regiunea urechii, gușa și gâtlejul sunt de un verde auriu. Pe părțile laterale ale regiunii pectorale, pe ambele părți sunt pene de podoabă ce flutură liber și formează un fel de arc, vârfurile sunt zdrențuite. Aceste pene au împodobit îmbrăcămintea sultanilor, șahilor și înalților demnitari din Orient, precum și coafurile băștinașilor. Astăzi s-a interzis distrugerea acestor păsări.
Pasărea haotzin – Opisthocomus haotzin – din pădurile virgine din Matto Grosso – ținutul Amazoanelor. Este de mărimea unui fazan. Cuibul este construit pe ramurile copacilor deasupra solului sau a apei. Curiozitatea cea mare este că puii, imediat ce au ieșit din ou și s-au zvântat, dacă apare un pericol, încep să se cațăre pe crengile copacilor. Aripile sunt prevăzute cu gheare, ca niște degete, așa cum aveau păsările preistorice (dispărute). Dacă pericolul nu a dispărut, puiul se aruncă în apă și înoată ca o broscuță. La adulți, ghearele de la aripi se reduc, nu mai sunt de folos. Are o gușă dezvoltată unde ”rumegă” frunzele tari cu care se hrănește. Este o pasăre rară, pe cale de dispariție, foarte rară în colecțiile muzeale.
Dintre cucii africani – Chrysococcyx cupreus – pe partea dorsală colorat în verde metalic și pe cea ventrală gălbui. Este tot un parazit în privința clocitului.
Din neamul dropiilor vedem spârcaciul (femela) – Tetrax tetrax – specie foarte rară în fauna țării noastre.
Dintre rudele găinilor (Galliforme) – vedem câteva rase de fazani (Phasianus colchicus) din Asia de Sud, dar răspândit și în România. Putem vedea prepelița (pitpalacul) Coturnix coturnix, cea mai mică dintre Galliforme și este o specie migratoare. Potârnichea (Perdix perdix) ceva mai mare ca un porumbel. Culoarea penajului cenușie-brună cu o ”potcoavă” maronie pe piept. Populează terenurile cultivate.
Mai există o potârniche de stâncă (Alectoris graeca) care a dispărut din fauna țării noastre. Ultima dată a fost văzută în Banat cu circa 80 de ani în urmă. Demn de remarcat este și potârnichea albă (Lagopus lagopus) din tundra polară, în turbării și în taiga. În timpul verii are culoarea roșcată, iar în timpul iernii sunt complet albe, partea inferioară a cozii cu o pată neagră care este folosită ca un semnal de recunoaștere pentru celelalte păsări din imensitatea albului zăpezii. Picioarele îmbrăcate în penaj des până la baza ghearelor.
O pasăre asemănătoare cu porumbeii este găinușa de pustiu Syrrhaptes paradoxus. Trăiește în stepele Africii și Asiei. Aripile lungi și ascuțite. Picioarele mici, cu degetele unite (seamănă cu laba de șoricel). Degetul posterior lipsește. Penele de pe abdomen se îmbibă cu apă, pe care o cară puilor la distanțe mari.
Păsările răpitoare de noapte (Strigiformele) au un trai nocturn. Au adaptări specifice. Ciocul prevăzut la vârf cu un cârlig, gheare ascuțite și încovoiate, penajul moale, des, iar zborul este fără zgomot. Ochii mari așezați în față, capul mobil se poate răsuci cu 2700.
Aici ne atrage atenția bufnița – Bubo bubo – cea mai mare, ca talie, în comparație cu ciuvica (Glaucidium passerinum), care-i de mărimea unui graur. Alături găsim: ciufi, huhurezi, cucuvele.
O pasăre cu aspect curios este caprimulgul – Caprimulgus europaeus, cu cioc mic, dar deschiderea gurii largă, penajul pestriț. Prinde insecte în zbor, la lumina lunii.
Ciocănitorile (Piciformes) atrag atenția prin ciocul puternic ca o daltă, coada este tare și se sprijină cu ea pe trunchiul copacilor, ținându-se bine cu ghearele, două îndreptate în față și două în spate. Doar ciocănitoarea de munte – Picoides tradactylus are trei degete. Ciocănitorile sunt păsări care nu migrează. Între ciocănitori se află și capîntortura – Jynx torguilla – își răsucește capul și gâtul ca un șarpe. Ea este singura migratoare dintre ciocănitori.
Păsările răpitoare de zi – cuprinde vulturii, acvilele, șoricari, gaițe, ereți, șoimii, ulii. Au cioc puternic cu care rup prada în bucăți, degete cu gheare ascuțite. Sunt excelente zburătoare. Unele dintre specii au dispărut din fauna țării noastre (vulturii mari), iar celelalte specii au fost prigonite, încât multe dintre ele le vedem doar în vitrinele muzeului
O mare varietate din colecție este formată de păsările acvatice: rațe, gâște, lebede, călifari, cufundaci, pelicani și cormorani, corcodei; păsări de țărm: chire, pescăruși, nagâți, țigănuși, egrete, stârci, berze. Multe păsări din aceste categorii se găsesc în Delta Dunării sau zone umede vaste din interiorul țării. Bibelourile albe ale Deltei sunt socotite: egretele, pelicanii, lebedele, lopătarii.
Păsări cu un colorit viu găsim: albinărelul, pupăza, dumbrăveanca, pescărașul albastru. Demn de semnalat este pupăza – cu ciocul ca o sabie, lung și încovoiat. Pe cap are un moț strâns pe ceafă. Glanda uropigiană secretă un lichid închis, urât mirositor – pe care femela îl împroașcă spre a se apăra de atacurile vrăjmașilor. Își face cuibul în scorbură, la mică distanță de pământ. Cât timp hrănește puii la cuib, nu cară excrementele, tot ca un sistem de apărare, și așa se explică cum s-a murdărit groaznic Nică (Ion Creangă) copil fiind, când a furat pupăza din tei.
Cea mai mare diversitate de faună și număr de specii găsim la păsărele – Ordinul Passeriformes – Unele sunt foarte mici ca talie, ca ochiul boului – Troglodytes – cu coada ascuțită și ridicată, apoi cojoaice, sitari, fâse, codobaturi, pițigoi, sturzi, ciocârlii, mierle, grauri, vrăbii, presuri, forfecuțe. Cele mai mari ca talie sunt corvidele (ciorile) și mai ales corbul care cuibărește în zona stâncăriilor din munte și formează perechi pe viață.
Clasa mamiferelor – Mammalia – vertebrate purtătoare de mamele. Nasc pui pe care-i hrănesc cu lapte produs de mamele. Temperatura corpului este constantă; cu capacitate de termoreglare (centrii nervoși encefalici îndeplinesc această funcție). Sunt răspândite în toate zonele geografice.
Singurele mamifere zburătoare sunt liliecii (Chiroptere). Membrele anterioare s-au transformat în aripi ce cuprind laturile corpului, membrele posterioare și coada. Degetele de la membrele anterioare sunt foarte lungi și pliul tegumentar are aspect de umbrelă. Liliecii sunt activi noaptea, se hrănesc cu insecte. Laringele lor emit sunete foarte înalte (ultrasunete), care, lovindu-se de obstacole, se reflectă și sunt recepționate de ureche. Acesta este modul de a vâna insectele în zbor. În regiunile tropicale (Asia, Africa, Australia) se găsesc liliecii mari care se hrănesc cu fructe.
Dintre micromamifere, cele mai mici sunt chițcanii (Sorex) care seamănă puțin cu șoarecii. Au botul alungit cu vibrize pe margini, coada scurtă. Se hrănesc cu insecte. Au o viață scurtă 1-2 ani pentru că sunt foarte activi, consumă multă energie, iar hrana în timpul a 24 de ore poate depăși de 2-5 ori greutatea corpului.
Ariciul – Erinaceus europaeus – se recunoaște ușor pentru că părul de pe spate este transformat în țepi. Aricii hibernează în sezonul rece.
Rozătoarele – șoarecii, veverițele, popândăii, pârșii, șobolanii, orbetele. Caracteristica lor este că cei doi incisivi din față cresc continuu.
Orbetele (Spalax leucodon) duce o viață subterană și are un corp cilindric, lipsit de un gât distinct, capul turtit, labele scurte, ochii acoperiți de piele, pavilioanele auditive lipsesc. Acest rozător sapă pământul cu incisivii, aruncându-l cu capul. Se hrănesc cu părțile subterane ale plantelor. Face multe galerii în pământ.
Veverița – Sciurus vulgaris – coada lungă și stufoasă. Pe vârful urechilor sunt peri lungi. Nu hibernează.
Hârciogul – Cricetus cricetus– își sapă galerii în pământ unde depozitează hrana: semințe de cereale, sfeclă, morcovi. Hrana este cărată la vizuină în niște buzunare ale obrajilor.
Tot din rândul rozătoarelor face parte și iepurele (Lepus europaeus) care are pe maxilarul superior o pereche de incisivi bine dezvoltați, iar în spatele lor, o pereche suplimentară.
Hrana vegetală este înmagazinată într-un cecum voluminos, aflat între intestinul subțire și cel gros iar atunci când se retrage în bârlog elimină cocoloașe din acest cecum pe orificiul anal. Mănâncă aceste cocoloașe (cecotrofi) care ajung în intestin pentru digestia completă.
Mamiferele carnivore – au incisivi mici, tăioși; caninii sunt lungi și puternici, iar măselele au ridicături tăioase. Ultimul premolar din falca de sus și primul molar din falca de jos sunt mai mari, formează măselele carnasiere.
Dintre carnivore găsim: pisica, vulpea, ursul și mustelidele: dihorul, jderul, nevăstuica, bursucul, vidra (lutra).
Pisica sălbatică – Felix silvestris – seamănă bine cu pisica domestică, dar este mai mare, și are înfățișare fioroasă.
Râsul – Lynx lynx – este mai mare ca pisica. În vârful urechilor are smocuri de păr; pe părțile laterale ale capului are un fel de ”favoriți”. Coada este scurtă.
Vulpea – Vulpes vulpes – se recunoaște ușor după botul subțire, coada lungă și stufoasă.
Ursul – Ursus arctos – ușor de recunoscut. Tălpile acoperite aproape în întregime cu păr, blana neagră.
Dintre carnivorele mustelide: dihorul (Mustella putorius) – are culoarea părului pe spate și laturi brună-castanie, iar pe abdomen mai întunecată. Dihorul ca și celelalte mustelide are glande anale, odorante, cu o secreție urât mirositoare.
Bursucul (viezurele) – Meles meles – culoarea blănii cenușie, iar în dreptul ochilor are câte o linie neagră.
Vidra (lutra) – Lutra lutra – trăiește pe malurile râurilor. Are adaptări la viața acvatică.
Jderul – Martes martes – trăiește în regiunile păduroase. Culoarea blănii este cenușie, iar în dreptul ochilor câte o linie neagră. Coada lungă stufoasă.
Cea mai mică dintre mustelide este nevăstuica (Mustella nivalis). Vara are blana roșcată pe spate și albă pe burtă, iar iarna, blana este complet albă. Adesea este confundată cu hermelina (Mustela erminea), care în perioada de vară blana este ca la nevăstuică, dar vârful cozii cu un smoc negru. În perioada de iarnă, blana este albă, doar vârful cozii se termină cu smocul negru.
Puma – (Felis concolor) trăiește în America de Sud, Panama, Mexic și SUA. Pândește prada din copaci. În luna martie se reproduce.
Dintre mamiferele copitate găsim: mistrețul și căpriorul. Mistrețul sau porcul sălbatic (Sus scrofa) este bine răspândit în pădurile țării noastre. Capul este conic. Caninii bine dezvoltați, îndreptați în sus și au trei muchii. Picioarele se termină cu patru degete copitate, dar numai două ating pământul.
Căprioara (Capreolus capreolus) – răspândită în pădurile de șes și de dealuri. Masculul are coarne puțin ramificate. Coarnele sunt lepădate prin noiembrie – decembrie. Iată de ce noi vedem iarna numai ”căprioare”, pe câmp. Împerecherea are loc în vară (iulie-august). După fecundare, embrionul își începe dezvoltarea, dar se oprește curând și embrionul rămâne în stare de adormire până în decembrie. Puiul se naște în luna mai. Culoarea blănii la adulți, variază după anotimp. Coada e scurtă și acoperită cu păr. În zona anală are o pată albă ca o oglindă.
În colecție se află și magotul (Macaca sylvanus) ce aparține Ordinului Primate (maimuțe). Numele de Primate se datorește lui Linné (1758), care a reunit maimuțele și omul. Celelalte mamifere le-a numit Secundates. Restul animalelor (vertebrate și nevertebrate) au fost denumite Tertiates. Există o sută nouăzeci și trei de specii de maimuțe în viață, unele cu coadă, altele fără. O sută nouăzeci și două dintre ele sunt acoperite cu păr. Excepție face o maimuță goală ce s-a autointitulat – Homo sapiens (omul înțelept).
Din ordinul maimuțelor (Primates), în colecții, găsim un gibon și un langur. Ochii așezați în față, degetele au unghii. Are o singură pereche de mamele în regiunea pectorală. Cele două specii de maimuță fac parte dintr-o suprafamilie Catarrhina. Au septul cartilaginos al nasului îngust și nările apropiate și îndreptate înainte. Sunt maimuțe din Lumea Veche (Africa și Asia). Maimuțele cu nasul lat (Platarrhina) sunt cele din vest (Lumea Nouă sau Continentul American).
Gibonul (Hylobates lar) – are membrele anterioare foarte lungi. Coada lipsește. Când corpul stă vertical, membrele ating călcâiul. Animal arboricol din sud-estul Indiei. Este un acrobat desăvârșit, sărind din arbore în arbore, la distanțe mari, putând să-și schimbe direcția mișcării în timpul saltului prin aer. Când coboară pe pământ se mișcă sprijinindu-se pe toate membrele. Fața este golașă.
Langurul (Semniopitecus entellus) (pithecus – maimuță) –Corpul este zvelt, coada și membrele lungi, cele posterioare mai lungi. Se hrănesc cu frunze. Animal arboricol, vioi noaptea; în pădurile tropicale din India. Este considerat un animal sfânt.
Alte exponate demne de analizat sunt: schelete și părți de schelete la pești, păsări, mamifere (delfin); ouă de păsări în cuiburi, insectare, preparate microscopice.
Incursiunea făcută prin colecțiile de Zoologie ale Facultății de Biologie, ne dă încrederea că deschidem ferestre spre cunoașterea infinitei biodiversități a naturii vii. Analiza preparatelor expuse în condițiile necesare conservării (de lungă durată) ne poate furniza o serie de cunoștințe, dar vă asigur că nimic nu se compară cu admirarea acestor animale acasă la ele, adică în mediul lor natural. Casa lor este comună cu a omului care nu trebuie să se arate ca un stăpân ci un tovarăș prin trecerea efemeră a miracolului numit VIAȚĂ.
Materialul prezentat este și o invitație de contribui fiecare cu imagini din natură ce pot fi expuse sau cu sunete înregistrate. De asemenea, în speranța îmbogățirii colecțiilor așteptăm persoane cu cunoștințe de Taxidermie, care ne pot ajuta la refacerea unor exponate sau prepararea unora noi.
Vă invităm, deci, să ne vizitați, dar și să ieșiți cât mai des în natură, să observați comportamentul și sunetele animalelor, să trăiți acea emoție unică ce ți-o dă vibrația vieții.
BIBLIOGRAFIE
- Burnie D., s.a., 2006 – Animale. Ghid vizual complet al lumii sălbatice. Grupul editorial RAO, București
- Brehm., 1964 – Lumea animalelor. Edit. Șt. București
- Cozari T., 2009 – Fluturii. Mica enciclopedie. Editura Arc. Chișinău
- Ion I., Ion C., 2000 – Zoologia vertebratelor, fasc. 1 și fasc. 2. Edit. Univ. ”Al.I.Cuza” Iași
- Ion I., Ion C., 2001 – Zoovertebratele. Curiozități din lumea viețuitoarelor. Editura Porțile Orientului, Iași
- Ion I., Gache Carmen., Ion C., Valenciuc N., 2003 – Zoologia vertebratelor. Edit. Univ. ”Al.I.Cuza” Iași
- Mitican I., 1990 – Cu Mihai Eminescu și Ion Creangă prin Târgul Ieșilor. Edit. Pentru Turism. București
- Morris D., 1977 – Maimuța goală. Edit. Enciclopedică SC ”Halicon”, Banat ș.a., România
- Mustață Ghe, Mustață Mariana, 2018 – Eseuri de Biologie. Edit. Academiei Oamenilor de Știință din România, București.
- Natali V.F., 1954 – Zoologia nevertebratelor. Edit. Agro-silvică de Stat, București
- Popovici-Bâznoșanu A., Ionescu M.A., 1937 – Călăuza excursionistului la Marea Neagră. Edit. Cartea Românească, București
- Toma C., Mustață Ghe., 2011 – Biologie: facultăți, profesori, școli științifice în Universitatea din Iași (1860-2010) – coordonator Gh. Iacob. Edit. Univ. ”Al.I.Cuza” Iași
- Valenciuc N., Ion I., 1983 – Lucrări practice de Zoologia vertebratelor., Univ. ”Al.I.Cuza” Iași
- Manuale școlare de Zoologie
Text: Prof. dr. Iordache ION
Imagini: Andrei Iftimoaie